Istorie

 Ciugud – un loc încărcat de istorie

Pe teritoriul comunei Ciugud sunt semnalate urme de locuire umană încă din neolitic, în mai multe puncte, fie prin locuințe de tip bordei, fie prin unelte de piatră șlefuită (în special topoare). Cercetările arheologice din anii 1978-1987 au scos la iveală una din cele mai mari așezări fortificate „halstattiene” de pe teritoriul României din prima epocă a fierului așezată în raza satului Teleac (în punctul Gruset si Harburi) pe o suprafață de peste 20 de hectare si locuita încă din secolul XI-VII î.e.n.

Teritoriul comunei a continuat să fie locuit și în perioada dacică, în ceea a stăpânirii romane, fiind dovedite așezări din acele perioade în siturile arheologice „Varar” din satul Limba și „Morărești” din satul Hăpria. Numele comunei apare de-a lungul istoriei în documente importante cum ar fi cele două scrisori trimise de către episcopul Atanasie Anghel către Împăratul Leopold I. Conform acestora, străbunicul lui Atanasie Anghel ar fi fost un anume Truncus Popa Mojszi, sârb venit în Ardeal din Banatul stăpânit atunci de Imperiul Otoman, care s-a așezat în Poiana (cea din județul Hunedoara), el și urmașii săi păstorind aici și în satele învecinate, extinzându-se apoi spre Alba Iulia. Aici, în 1686, viitorul Vlădică își cumpără o casă, în timp ce frații săi s-au stabilit în Ciugud.

Satul Ciugud este atestat documentar pentru prima data în anul 1264 printr-un act al Episcopiei Catolice Oradea. Celelalte sate sunt atestate documentar după cum urmează: Satul Drâmbar în anul 1315, Satul Șeușa în anul 1332, Satul Limba în anul 1339, Satul Hăpria în anul 1520. Satul Teleac apare ca stat de sine stătător după Al Doilea Război Mondial adică în anul 1949.

În urma săpăturilor arheologice recente, la Ciugud s-au descoperit numeroase obiecte precum și rămășite ale unor foste așezări din prima epocă a fierului. Aceste descoperiri demonstrează continuitatea civilizației pe aceste meleaguri încă din cele mai vechi timpuri. Locuitorii satelor în Evul Mediu erau șerbi (iobagi) pe domeniul Mânăstirii romano–catolice din Alba-Iulia până în anul 1852, când în Marele Principat al Transilvaniei era desființată șerbia (iobăgia) Locuitorii acestor sate au fost martori și participanți ai unor evenimente importante în istoria României: Răscoala iobagilor sași și români din 1277 împotriva episcopatului de Alba; Unirea din anul 1600 sub Mihai Viteazul; Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784, Revoluția din 1848 din Transilvania și Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

Situl preistoric de la Teleac 

Este considerat de arheologi la fel de important ca Cetatea de la Micene, centru al civilizației grecești ridicat cu două milenii înainte de Hristos.

Specialiștii susțin că prin suprafața pe care se întinde, peste 30 de hectare, este cea mai mare locuință princiară ridicată în preistorie în Europa Centrală și de S-E, cercetată până acum. „Reședința princiară de la Teleac” acoperă o realitate a Europei epocii bronzului, a așezărilor înconjurate cu șanțuri, valuri de pământ și fortificații din lemn, unde-și aveau reședința conducătorii unor uniuni tribale. Cel mai probabil aici ne aflăm în fața unei reședințe care acoperea o bună parte a centrului și sudului Transilvaniei, la confluența Ampoiului cu Mureșul, asigura controlul resurselor de sare de pe Valea Mureşului, și a celor de aur, argint și cupru din Munții Apuseni

Ca dovadă principală est o movilă de pământ, cunoscută de localnici sub numele de Turnul Jidovarului. Acest turn este o movilă enormă de pământ care ascunde în interior o structură din lemn, cel mai probabil un turn locuință, asemănător cu cele cunoscute în perioada dacică. Era amplasat în punctul cel mai înalt al așezării, era un veritabil observator, avea vizibilitate până în Munții Trascăului, iar în sud până spre Sebeş - Cugir. Acest turn este fără precedent în alte așezări fortificate din spațiul Europei de S-E. Așezarea se remarcă și prin bogăția și diversitatea vaselor de ceramică și a pieselor din metal. Prin datarea cu carbon s-a stabilit că la Teleac a existat o locuire neîntreruptă timp de o jumătate de mileniu, între secolele XI-VII î.Ch.

Primele săpături la Teleac au avut loc în 1959 sub coordonarea arheologilor de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia și de la Institutul de Arheologie din Cluj-Napoca .

Povestea căluțului de bronz de la Teleac

Un căluț de bronz cu o vechime de peste 2500 de ani atrage atenția celor care calcă pragul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia. Piesa miniaturală a fost descoperită în anul 1979, la

Teleac (jud. Alba), în zona numită „Hârburi” – o denumire relevantă -, în stratul arabil, ceea ce atestă faptul că aparține ultimului nivel de locuire al așezării. 
Așezarea fortificată de la Teleac, datând din prima parte a Epocii fierului, ocupă aproape 30 ha și este situată pe dealul Grușet.
Situl a adus numeroase descoperiri de figurine animaliere, adevărate „turme”, dintre care o bună parte pot fi văzute în expoziția de bază a Muzeului Național al Unirii. Aceste figurine sunt însă realizate din lut, calul de bronz fiind astfel o remarcabilă excepție.  

Artefactul are următoarele dimensiuni: lungime de 5,7 cm; înălțime de 3,5 cm. Prezintă o perforație în zona greabănului, ceea ce induce ideea că a fost folosit ca decorație, pandantiv etc. Din punct de vedere artistic, reprezentarea este accentuat stilizată, calul este grațios și bine proporționat.
Specialiștii consideră că asemenea reprezentări trebuie relaționate cu apariția războinicilor ecveștri, începând cu Epoca bronzului. Bunăoară, în epoca neolitică nu există astfel de figurine zoomorfe care să înfățișeze cai. Lucrurile trebuie luate însă cu precauție – de exemplu, peștera de la Chauvet, cu reprezentări picturale datate acum 35.000 de ani, are și numeroși cai foarte artistic desenați, iar în peșterile de la Altamira și Lascaux, o treime din animalele pictate o reprezintă caii. Astfel, este mai greu de dat un verdict în ce măsură utilizarea calului este redimensionată în Epoca bronzului sau dacă apariția războinicilor călare este încadrabilă în Epoca bronzului fără riscul erorii. Războinicii ecveștri sunt, de asemenea, asociați îndeobște spațiului oriental. Sunt de regăsit ulterior și în spațiul grecesc sau egiptean, putându-se vorbi de o elită războinică ce apare în reprezentări conducând care de luptă. Pe direcția influențelor culturale de care se discută pentru aceste epoci istorice, piesa în discuție poate fi văzută ca un excelent exemplu pentru arta traco-cimeriană, izvorâtă din îngemănarea culturilor din zona caucazină cu civilizația tracică.
Dintre analogiile pe care cercetătorii le propun, se remarcă descoperirea de la Bujoru (jud. Teleorman), unde statueta tot de bronz a unui cal face parte dintr-un ansamblu cu un car tras de păsări, și mai ales grupul de statuete descoperite la Airum, în Armenia. Deși caii de la Airum au o verigă de prindere, apropierea stilistică în raport cu căluțul de la Teleac este mare. De asemenea, dimensiunile câtorva piese dintre cele de la Airum sunt similare până la identic cu cele ale piesei de la Teleac. Totuși, există și diferențe: perforația vs. verigă de prindere, precum și postura calului, îndreptat spre înainte, din înclinația picioarelor din față, în varianta de la Teleac vs. lăsat spre înapoi în varianta cailor de la Airum.
Arheologii apreciază că un astfel de produs cum este căluțul de la Teleac poate fi considerat ca aparținând unor influențe culturale din jurul secolului VIII î. Hr., cu posibilitatea, de asemenea, ca o astfel de piesă să fi ajuns aici la începutul sec. VI î. Hr. Apropierea stilistică cu piesele de la Airum ar marșa spre o origine răsăriteană a căluțului de la Teleac.

Sursa informațiilor: Muzeul Național al Unirii Alba Iulia